Balada celor doi ciobănaşi

Cetăţenii Republicii Moldova se numesc moldoveni. Cine-ar contesta? O întrebare din sfera aiurelilor: cine populează malul vestic al Prutului? Răspuns - tiranozaurii. Argumentare. Caz nemaipomenit în întreg Universul: Uniunea Sovietică, ex-imperiul răului, „descoperă” autoritar că pe malul stâng al Prutului, râul intern al Moldovei, habitează „poporul moldovean”, malul opus considerat a fi biotopul „rumunilor”. Revelaţiunea se produce odată cu oplosirea în Basarabia (re-)cotropită a celor cu „statalitatea soţialistî molidovineascî” pe vârful degetului (dar au o dată fixă a „descălecatului” roşu - 12 octombrie 1924, despre care altercaţie se fac a „uita”, parca-in şaga, „iubăreţii” de-avalma cu demnitarii ot „naşa Moldavia”). Când s-au oprit tancurile pe care a sosit la Chişinău „boborul”, Kremlinul observă că în Ținutul Herţa, nordul Bucovinei, nordul Basarabiei, Transnistria, Bugeac - Basarabia propriu-zisă, în delta Dunării, pe Insula Șerpilor, ba şi în Moldova istorică (!?) nu mai locuiesc moldoveni, ci românime neastâmpărată. Umbră de ghiaur nu zăreşti, să tot cauţi cu lumânarea; şi asta cu mult înainte de mezozoic. Enciclopedii moscovite, acompaniate vajnic de filiala Academiei de Știinţe a U.R.S.S. din fragmentul central al Basarabiei cioparţite, scot la iveală „vestigii” ce stramută întelept arealul de constituire al „poporului nou ales” în Fundul Izvorului (toponim din patrimoniul sat Vânători, Nisporeni, sub Ungheni). Ulterior, filiala ce susţine pretenţios controversata teză, se autoîntitulează Academia de Știinţe… „a Maldovei”[1] (dai boje), care „reprezinta unica instituţie publică de interes naţional în sfera stiinţei şi inovării, este coordonator plenipotenţiar al activităţii stiinţifice şi de inovare - în calitate de cel mai inalt for stiinţific al ţării - consultant stiinţific al autorităţilor publice ale Republicii Moldova, are statut autonom şi funcţioneazăîn baza principiilor autoadministrării.” Un mic disconfort răzbate din concurenţa subiectelor nominalizate: de-o fi vorba despre Wallachia Minor, ne ciocnim cu o aberaţie vădită: Patriae dezbinată, fragmentele împrăştiate sângerează. Supravieţuieşte care cum îl duce capul... şi stăpânul. Dacă însă e vizată, în singularitate, nano-părticica din Valea Bâcului, ne întrebăm umil: de ce s-a recurs la uzul de fals? Dar, mă rog, înţelege care cum poate particularitatea hidoasă (ce se dă ingenioasă) a circumstanţelor, acel nod al contradicţiilor scornite pe loc curat gol de maculatura lor savantă. Cu totul interesant este că după anul 1945 România acceptă tacit, iar după 1991 preia instant flamura procedeului antiştiinţific, indicând pe harta cerului graniţa la est cu... Moldova!? De parcă Principatul, făuritor în anul 1859, împreună cu Țara Românească, a României moderne, a dispărut în neant. Era acela, pesemne, de pe altă planetă; erau, se vede, extratereştrii (tiranozaurii - vezi mai sus). Sub care laitmotiv - mai recent -, Chişinăul şi Bucureştii interpretează pe-a întrecutelea balada celor doi ciobănaşi: „Unu-i moldovean - Și altu-i român”, aruncându-se sincron dintr-o nenorocire în alta. Mai mult, se merge până acolo, încât însăşi băştinaşii angrenează lejer dezmembrarea etniei - capodopera de triumf a invadatorului. Măgulitoarea minciunică cu referinţă la doua state (?) contemporane româneşti (pe pământ moldovenesc!), tovarăşii „Mări se vorbiră/ Și se sfătuiră” să o promulge la unison, în lumea proştilor. Chiar dacă primul, asumându-şi mirajul statalităţii de import (ce nu i-a aparţinut niciodată!?), se califică a lea un coţcar învederat. Pe când, cel de-al doilea, dă dovadă de o concludentă imprudenţă[2]. Nu cred sa poată găsi filosoful o alternativă mai reuşită a distrugerii reciproce. Ruşinoasa manoperă degradează totalmente comparativ cu jertfa celebrului principe moldovean Iacob Basilic Eraclide Despotă (1511-1563, grec la origini, ajuns domn al Moldovei, sub numele IoanVodă, în perioada 18 noiembrie 1561- 5 noiembrie 1563), care „a pierit cu cea mai crudă moarte, pentru că visa […] unirea Moldoromâniei, şi pentru că voia a întroduce în ţările noastre civilizaţiunea Europei!”[3]. Reţinem, în treacăt, devansarea uşoară a anului de glorie (1600) al lui Mihai Viteazul. Și acum, la scurgerea circa a 500 de ani, cel puţin unirea moldovenilor cu moldovenii - ca să păstrăm aliniamentul politic actual - e contrariată vârtos de numai cui nu e lene, mizerabila idee devenind poziţie protocolară a impostorului. Consecinţele nu se lasă aşteptate. Ca reacţie la coralul pe tema „suveran şi independent, unitar şi indivizibil”[4], în coautoratul celei rămăşiţe a piciorului de plai subscrie Republica Moldovenească Nistreană (de facto, ПриднестрóвскаяМолдáвскаяРеспýблика) - al treilea ciobănaş - „revoluţionar”. La grozava şi previzibila „federation” de viitor a cnezatelor moldo-ivăneşti se asociază oportun al patrulea ciobănaş-ogli: Unitatea Teritorială Autonomă Găgăuzia (în fapt, Автономное территориальное образование Гагаузия  sau Avtonom Territorial Bölümlüü Gagauz Yeri). Or fi şi alţii, îşi reclamă milostiv prezenţa Moscova, mândra capitală a Tartariei (omolog al sectorului Botanica din Chişinău). Apropo, războiul curent dinre Rusia şi Ucraina demonstrează duritatea veşnicului „eliberator”, care-şi devorează semenii în alinarea poftei expansive, reanimând cruzimea celui mai tânăr dintre titani, mitologicul Cronos. Ba se mai aude prin mahala că el ar şlefui subtil ideea unei Republici Populare Basarabia (Бессарабскуюнароднуюреспублику[5]) în Bugeacul răpit acum 200 de ani din gradina Muşatina. Ceea ce aruncă o obscuritate şi mai mare asupra fantasmagoricului „statu nostru rodnoi” (scump - t.a.) din Piaţa Marii Adunări Naţionale[6]. Iartă-mă, Doamne, dar mi-este lehamite de-atata „statalitate” ticăloasă. Acestea fiind spuse, concluzionăm cu regret că dacă clauza de moralitate nu străbate spaţiul  Prutului, cu atât mai mult nu are ea sorţi de izbândă pe albia Nistrului. Mihai Dascălu, Chişinău